Părerea domnului Hillman

Totdeauna m-am întrebat cine și când a selecționat aceste construcții drept minuni. Dl. Hillman este de părere că lista datează din secolul II înainte de Hristos, deși o primă mențiune este datorată lui Herodot, însă cu două secole înainte de construirea Farului din Alexandria sau a Colosului din Rodos. Se pare că dacă Biblioteca din Alexandria (oare de ce nu este inclusă și ea în listă?) ar fi supraviețuit, am fi avut mai multe date. Ca o paranteză amuzantă față de această listă, în toate excursiile mele care au atins una din aceste minuni, nu au existat turiști capabili să le enumere pe toate. De regulă, cel mai uitat era Templul zeiței Artemis.

Dl. Hillman este de părere, îndreptățită consider eu, că nimeni nu poate garanta cum arătau exact 6 din cele 7 minuni. Cu excepția Piramidei lui Cheops, toate celelalte sunt complet distruse, în ruină sau dispărute în totalitate. Asta cu toate că există machete sau desene ce încearcă să le reproducă, dar care se pare că sunt concepții ale unora care și-au imaginat cam cum ar fi trebuit să arate. Ca dovadă, numai pentru Colosul din Rodos eu am văzut circa 6 variante. Dl Hillman mai atenționează că aceste 7 minuni sunt repartizate numai în 4 țări, pe o suprafață de mai puțin de 5% suprafața pământului, iar 6 din acestea au fost, mai mult sau mai puțin, inspirate de cultura greacă. Aici cred că ar fi ceva de discutat în contradictoriu, pentru că în secolul al II-lea înainte de Hristos Grecia era încă „buricul pământului”, suprafața totală cunoscută era și ea meschină, și nu am idee în ce măsură Grădinile Suspendate au fost influențate de cultura greacă.

Șansa mi-a oferit posibilitatea ca pe parcursul a câtorva zeci de ani să trec (nu pot spune la unele că am vizitat ceva) pe la toate cele 7 amplasamente în discuție. Unele au fost cu ocazia unor deplasări în interes de serviciu în zonă, majoritatea în excursii organizate. Senzația globală este de o ușoară dezamăgire.

Dar să le luăm pe rând, în ordinea cronologică a contactului cu ele. Prima minune, să zicem întâlnită, în decembrie 1981, când încercam să-i convingem pe irakieni să le facem niște proiecte, a fost cea cunoscută sub numele Grădinile suspendate ale Babilonului. Cândva în copilărie, când am aflat prima dată despre acela 7 minuni ale lumii antice, le-am cunoscut sub numele de „Grădinile suspendate ale Semiramidei”, Semiramida fiind fiica lui Nabucodonosor. Mai târziu am aflat că au fost mai mulți regi Nabucodonosor, dar și o altă teorie privind grădinile, acestea fiind construite de Nabucodonosor al II-lea pentru soția sa, spre a-i aduce aminte, în mijlocul deșertului, de verdele de acasă. În esență, pare-se să fi fost vorba de niște terase în trepte, cu vegetație irigată. În momentul vizitei în Babilon ni s-a arătat practic o groapă cu explicația „aici se presupune că au fost Grădinile suspendate”. La acea etapă nu am considerat necesar nici măcar să fac o fotografie. Acum aceste grădini constituie cea mai controversată dintre minunile lumii. Nu a fost găsită nici măcar o dovadă arheologică despre existența lor. Este drept că întregul Babilon a fost construit din cărămidă, dar câteva elemente au rezistat. Dar nici date despre o soție a lui Nabucodonosor al II-lea nu au fost găsite. Sunt numai câteva texte antice, printre care și unul al lui Strabo, care se referă la alte texte anterioare ce menționează aceste grădini. O teorie mai recentă schimbă chiar amplasamentul acestor grădini din Babilon în Nineveh, în nordul Irakului. Personal am dubii privind existența acestei minuni. De altfel, și Dl. Hillman o consideră controversată, dar, după cercetările proprii, crede că a existat.

A urmat Piramida lui Cheops (după altele transcrieri, inclusiv a lui Hillman, Khufu), în 1984, la prima din cele 8 deplasări în Egipt pentru susținerea proiectului în fața beneficiarului egiptean. Într-un fel, mă așteptam la ceea ce trebuia să văd, iar vizibilitatea piramidei pe măsura apropierii de ea, mi-au redus șocul primului contact. Totuși, când ești în apropierea ei, te impresionează. Când am revăzut-o în 2008, impresia nu a mai fost așa de intensă. Dar de ce a fost aleasă între minunile lumii antice? Probabil datorită dimensiunilor și a presupunerilor privind tehnologiile de execuție. Sau datorită misterelor și legendelor care probabil au însoțit-o tot timpul. Altfel, vorba unui coleg, „este o grămadă de pietre”. Dar de ce nu a fost luat în considerare întreg ansamblu de monumente de la Gizeh? Sau măcar Sfinxul, care m-a impresionat mai tare? Cred totuși că are dreptul să fie în lista celor 7 minuni ale lumii antice, în special pentru că arată aproape la fel ca la început, deși îi lipsesc vreo 10 m din vârf, luat la țintă de tunarii nu știu cărui sultan, precum și plăcile de finisaj ale suprafețelor, despre care se spune că ar fi înglobate pe undeva prin Moscheea de Alabastru. Dar, mă întreb dacă peste vreo 5000 de ani, cineva va încadra barajul de la Bicaz (sau mai bine Hoower Dam) în lista minunilor lumii, să zicem, „intermediare”.

Despre Farul din Alexandria pot spune că, în aceiași deplasare de 2 săptămâni menționată anterior, am ajuns într-un vârf de peninsulă, unde ni s-a spus „aici a fost una din minunile lumii”. Și la excursia din 2008 explicația a fost aceiași, dar acolo nu era nici o urmă a unui far, ci un masiv fort arab, construit prin secolul XV, cunoscut sub numele Qait Bay. Deși ultima construită din minunile lumii, cândva prin secolul III (280 – 247) înainte de Hristos, farul a avut o viață de circa 1600 ani. A fost distrus de o serie de cutremure dintre 956 și 1323 și înlocuit aproape imediat, în 1480, de fortul arab, in care au fost înglobate resturi ale farului. Înălțimea a fost undeva între 120 și 137 m. Se pare că există descrieri scrise destul de detaliate din perioada arabă când farul încă exista, dar chiar pe două monede diferite din aceiași perioadă apar două imagini diferite. Oricum, ca dimensiuni de construcție este departe de piramida lui Cheops, așa că îmi este greu să mă pronunț de ce a fost inclus în lista minunilor. Este drept că farul din zona abatorului din Constanța are numai 60 m înălțime, dar nu asta îl împiedică de a intra vreodată într-o listă de minuni.

Următoarea întâlnire cu minunile a fost mulți ani mai târziu, în septembrie 2007, cu ocazia unui circuit al Greciei continentale. Între obiectivele acestei excursii a fost și ”Olimpia Antică”, locul unde si astăzi se aprinde flacăra ce luminează jocurile olimpice. Undeva pe latura sudică a amplasamentului este locul unde a fost Templul lui Zeus. Acolo ar fi trebuit să fie Statuia lui Zeus. Astăzi mai este numai o movilă din dale de piatră și nenumărate fragmente de coloane. Niște trepte, nu îmi dau seama dacă sunt originale, conduc către mijlocul movilei. Undeva într-un colț este o coloană refăcută, dar care nu pare a se încadra în tipul celor în ruină. Bineînțeles, nici urmă de statuie. Realizarea templului și a statuii sunt atribuite sculptorului grec Phidias, prin anul 450 înainte de Hristos. Se pare că înălțimea statuii a fost de circa 12 m și a fost realizată din fildeș (corpul) și aur (părul, barba, îmbrăcămintea). Pe mâna dreaptă a zeului era o mică statuie a zeiței Nike, zeița victoriei. Surse ale D-lui Hillman spun că prin anul 400 după Hristos statuia a fost mutată la Constantinopol (Istanbulul de azi), iar noua locație a ars în anul 462. Statuia a dispărut pentru totdeauna. Întrucât nu am văzut mai mimic legat de această minune, nu mă pot pronunța.

Ultimele trei amplasamente le-am văzut într-o singură excursie, și trebuie să recunosc că am ales-o special în acest scop. A fost un circuit cu sejur la Marmaris din septembrie 2009. La două dintre ele am oprit în drum spre Marmaris. Prima oprire a fost la Templul zeiței Artemis de lângă Efes. Din nou am o amintire din copilărie, când îl cunoșteam sub numele de „Templul zeiței Diana”. Dar, având în vedere influențele grecești, Artemis este numele corect. Acesta este amplasat la limita vestică a orașului Selçuk, pe o suprafață pe care o estimez la dimensiunile unui teren de fotbal. Acesta este cu câțiva metrii sub nivelul terenului din jur, ceea ce îmi confirmă faptul că în decursul timpului, în unele puncte de pe pământ, cota terenului crește. Deși cu resturi ceramice din epoca bronzului găsite în zonă, prima variantă a templului datează din a doua jumătate a secolului al VIII-lea înainte de Hristos. Acesta a fost distrus de inundații circa un secol mai târziu. Au mai urmat apoi și alte inundații ce au condus la depuneri de circa 2.4 m peste construcția inițială. Totuși, pe locul considerat sacru, se construiește un nou templu prin anul 550 înainte de Hristos, mai mare și mai impunător decât primul. Dar și acesta este distrus în anul 356 înainte de Hristos, de un incendiator cu numele Herostratus, ce pare-se a vrut să intre astfel în istorie. Coincidența a făcut ca exact în acel moment să se nască Alexandru cel Mare, și se zice că Artemis a fost ocupată cu această naștere și nu a putut să-și apere templul. Peste ani, impresionat de această poveste, Alexandru vrea să finanțeze refacerea templului, dar este refuzat de localnici. Refacerea începe în 323 înainte de Hristos, imediat după moartea lui Alexandru și durează mai mulți ani. Ceea ce rezultă va fi un templu impunător, de 137 m lungime, 69 m lățime și 18 m înălțime, având peste 127 coloane. Acesta a fost considerat una din minunile lumii antice. Templul a rezistat circa 600 de ani, căzând treptat în dizgrație, pe măsură ce creștinismul căpăta amploare. Templul a fost distrus complet în anul 268, în timpul unei invazii a goților. Ulterior ruinele sale au constituit sursă de materiale de construcție pentru lucrările din zonă, astfel că azi mai există o singură coloană, refăcută cu mult beton vizibil, din bucăți ce nu se leagă, probabil de niște afoni în domeniul arheologiei. În rest, suprafața este acoperită de câteva bălți, pe care mai multe rațe se simt ca acasă. De altfel, zona pare ca și părăsită, în afara vânzătorilor ambulanți din parcare, nu am remarcat ceva oficialități. Concluzia mea, dezamăgitor.

Ziua următoare a excursiei a însemnat bifarea unui alt amplasament de minune a lumii antice. Este vorba de Mausoleul din Halicarnas, mormântul lui Mausol, un rege de mâna a doua din secolul IV înainte de Hristos, de la marginea imperiului persan. Acesta, căsătorit cu sora sa, moare într-o oarecare bătălie în anul 353. Extrem de îndurerată, sora/soția văduvă decide să-i construiască un mormânt impresionant, și apelează la o întreacă seria de sculptori și arhitecți ai vremii. Rezultă o construcție impresionantă, pare-se un fel de templu cu 3 nivele, de circa 45 m înălțime. Ceea ce este de remarcat este bogăția de sculpturi de pe fațade, care îl va include între minunile lumii antice. La finalizarea construcției, după trei ani, moare și Regina Artemisa a II-a, care este înmormântată lângă iubitul său soț/frate. Mausoleul rezistă ocupației lui Alexandru cel Mare precum și mai multor atacuri ale piraților. Nu sunt date certe privind dispariția construcției, dar se presupune a fi fost distrus de un cutremur în 1402. Astăzi mausoleul, amplasat în mijlocul orașului Bodrun, este în totalitate în ruină. Practic este a fi o curte între mai multe imobile pe o stradă din oraș, unde într-o groapă de circa 50 x 35 m, cu o adâncime de circa 3 m, par a fi „aruncate cu furca” o mulțime de resturi de coloane și blocuri de marmură. Pe o latură a curții este o galerie – muzeu cu câteva desene ce vor să reproducă imaginea mausoleului, câteva exponate ce puteau fi și în curte, precum și câteva explicații și date istorice. Între acestea îmi rămâne în minte o mențiune, confirmată de proprii mei ochi câțiva ani mai târziu, cum că cele mai importante piese rămase sunt la British Museum, unde îi este dedicată o sală întreagă. Când am vizitat acest muzeu, după numai câteva luni, am văzut aici nu numai nenumărate fresce ce decorau pereții mausoleului, ci și unul din caii cvadrigei ce împodobeau vârful construcției, precum și statuile celor doi soți. Mi s-a confirmat astfel că amplasamentul din Turcia a rămas un fel de „ruda săracă”, păstrând numai ce nu mai avea loc în alte muzee. Concluzia personală, păcat. Ar mai fi de menționat un aspect, care probabil nu încurajează autoritățile locale să dea amplasamentului o importanță mai mare, sau chiar să revendice piese ale monumentului aflate în prezent în alte state. Obiectivul era trecut clar în programul excursiei, dar la rubrica „opționale”. Din cei circa 35 de excursioniști participanți la circuit, numai fiica mea și cu mine ne-am manifestat, cu insistență, dorința de a-l vizita. Fapt pentru care am primit în acest scop numai 20 de minute, timp în care autocarul ne-a așteptat în fața porții. Încă un gust amar, de data asta generat de compatrioții noștri. Și tot timpul cât am fost înăuntru, am fost singurii vizitatori.

Ultimei minuni ale lumii antice, Colosul din Rodos, i-a venit rândul în una din zilele sejurului din Marmaris, când a fosta posibilă o excursie opțională în insula din apropiere. După coborârea din catamaranul de serviciu și o scurtă plimbare în lungul zidului cetății cavalerilor ioaniți, ajungem aproape imediat în Portul Mandraki, a cărui intrare este delimitată de două diguri, fiecare având pe capăt câte un pilon cu statuia unui cerb în vârf. Pe locul acestora se pare a fi fost picioarele colosului, astfel ca vasele ce intrau sau ieșeau din port să treacă printre picioare. Nimic nu dovedește aceasta. Teorii mai recente susțin că o asemenea construcție era imposibilă cu tehnologia vremii, în plus ar fi blocat accesul în port pe perioada ridicării ei, și că de fapt statuia era amplasată în altă parte în port, cu ambele picioare pe același mal, sau chiar în interiorul insulei, în Acropole din Rodos. Reprezentându-l pe zeul local Helios, construcția statuii a început în 292 înainte de Hristos, pentru a celebra victoria din anul 304, cu ajutorul flotei trimisă de Ptolomeu I-ul al Egiptului, asupra trupelor cipriote ce asediau insula. Se pare că statuia ar fi avut circa 30 m înălțime, executată din bronz, cu resursele financiare obținute din prada de război. Statuia nu a rezistat decât ceva peste 50 de ani, fiind distrusă de un cutremur în 226 înainte de Hristos. Resturile au rămas pe loc circa 800 de ani, dând ocazia multor istorici să scrie despre ele, până în anul 653, când arabii cuceresc insula, topesc statuia și o vând unor negustori evrei. Se spune că au fost necesare peste 600 de cămile pentru a transporta metalul obținut. Cu atâtea variante privind amplasarea statuii și nici o dovadă a existenței ei, nu mă pot pronunța asupra acestei minuni.

Pe ansamblu, din cele 7 minuni ale lumii antice, pentru noi, numai una își poate justifica renumele. Despre celelalte sunt numai povești, ipoteze, variante de forme, dimensiuni și amplasamente. Nimic sigur, nici o dovadă. Dar oare ne dă dreptul asta să ne îndoim de existența lor? Putem să ne îndoim oare de calitățile acestora care i-au făcut pe antici să le considere minuni ale lumii? Probabil că fiecare își are punctul său de vedere.

Dl. Hillman merge mai departe și propune o altă listă de 7 minuni dar pe care le datează în prezent. Aici nu sunt în totalitate de acord cu el pentru că nu toate sunt făcute de mâna omului, și pare cel puțin ciudat să consideri migrația unor animale, fie ea și în masă, drept o minune a lumii. Dar despre astea aproape sigur că nu voi avea vreodată să fac comentarii, pentru că nu cred că voi mai avea posibilitatea să le văd pe toate.