joi, 6 iunie 2019

Părerea domnului Hillman




Totdeauna m-am întrebat cine și când a selecționat aceste construcții drept minuni. Dl. Hillman este de părere că lista datează din secolul II înainte de Hristos, deși o primă mențiune este datorată lui Herodot, însă cu două secole înainte de construirea Farului din Alexandria sau a Colosului din Rodos. Se pare că dacă Biblioteca din Alexandria (oare de ce nu este inclusă și ea în listă?) ar fi supraviețuit, am fi avut mai multe date. Ca o paranteză amuzantă față de această listă, în toate excursiile mele care au atins una din aceste minuni, nu au existat turiști capabili să le enumere pe toate. De regulă, cel mai uitat era Templul zeiței Artemis.



Dl. Hillman este de părere, îndreptățită consider eu, că nimeni nu poate garanta cum arătau exact 6 din cele 7 minuni. Cu excepția Piramidei lui Cheops, toate celelalte sunt complet distruse, în ruină sau dispărute în totalitate. Asta cu toate că există machete sau desene ce încearcă să le reproducă, dar care se pare că sunt concepții ale unora care și-au imaginat cam cum ar fi trebuit să arate. Ca dovadă, numai pentru Colosul din Rodos eu am văzut circa 6 variante. Dl Hillman mai atenționează că aceste 7 minuni sunt repartizate numai în 4 țări, pe o suprafață de mai puțin de 5% suprafața pământului, iar 6 din acestea au fost, mai mult sau mai puțin, inspirate de cultura greacă. Aici cred că ar fi ceva de discutat în contradictoriu, pentru că în secolul al II-lea înainte de Hristos Grecia era încă „buricul pământului”, suprafața totală cunoscută era și ea meschină, și nu am idee în ce măsură Grădinile Suspendate au fost influențate de cultura greacă.


Șansa mi-a oferit posibilitatea ca pe parcursul a câtorva zeci de ani să trec (nu pot spune la unele că am vizitat ceva) pe la toate cele 7 amplasamente în discuție. Unele au fost cu ocazia unor deplasări în interes de serviciu în zonă, majoritatea în excursii organizate. Senzația globală este de o ușoară dezamăgire.


Dar să le luăm pe rând, în ordinea cronologică a contactului cu ele. Prima minune, să zicem întâlnită, în decembrie 1981, când încercam să-i convingem pe irakieni să le facem niște proiecte, a fost cea cunoscută sub numele Grădinile suspendate ale Babilonului. Cândva în copilărie, când am aflat prima dată despre acela 7 minuni ale lumii antice, le-am cunoscut sub numele de „Grădinile suspendate ale Semiramidei”, Semiramida fiind fiica lui Nabucodonosor. Mai târziu am aflat că au fost mai mulți regi Nabucodonosor, dar și o altă teorie privind grădinile, acestea fiind construite de Nabucodonosor al II-lea pentru soția sa, spre a-i aduce aminte, în mijlocul deșertului, de verdele de acasă. În esență, pare-se să fi fost vorba de niște terase în trepte, cu vegetație irigată. În momentul vizitei în Babilon ni s-a arătat practic o groapă cu explicația „aici se presupune că au fost Grădinile suspendate”. La acea etapă nu am considerat necesar nici măcar să fac o fotografie. Acum aceste grădini constituie cea mai controversată dintre minunile lumii. Nu a fost găsită nici măcar o dovadă arheologică despre existența lor. Este drept că întregul Babilon a fost construit din cărămidă, dar câteva elemente au rezistat. Dar nici date despre o soție a lui Nabucodonosor al II-lea nu au fost găsite. Sunt numai câteva texte antice, printre care și unul al lui Strabo, care se referă la alte texte anterioare ce menționează aceste grădini. O teorie mai recentă schimbă chiar amplasamentul acestor grădini din Babilon în Nineveh, în nordul Irakului. Personal am dubii privind existența acestei minuni. De altfel, și Dl. Hillman o consideră controversată, dar, după cercetările proprii, crede că a existat.

A urmat Piramida lui Cheops (după altele transcrieri, inclusiv a lui Hillman, Khufu), în 1984, la prima din cele 8 deplasări în Egipt pentru susținerea proiectului în fața beneficiarului egiptean. Într-un fel, mă așteptam la ceea ce trebuia să văd, iar vizibilitatea piramidei pe măsura apropierii de ea, mi-au redus șocul primului contact. Totuși, când ești în apropierea ei, te impresionează. Când am revăzut-o în 2008, impresia nu a mai fost așa de intensă. Dar de ce a fost aleasă între minunile lumii antice? Probabil datorită dimensiunilor și a presupunerilor privind tehnologiile de execuție. Sau datorită misterelor și legendelor care probabil au însoțit-o tot timpul. Altfel, vorba unui coleg, „este o grămadă de pietre”. Dar de ce nu a fost luat în considerare întreg ansamblu de monumente de la Gizeh? Sau măcar Sfinxul, care m-a impresionat mai tare? Cred totuși că are dreptul să fie în lista celor 7 minuni ale lumii antice, în special pentru că arată aproape la fel ca la început, deși îi lipsesc vreo 10 m din vârf, luat la țintă de tunarii nu știu cărui sultan, precum și plăcile de finisaj ale suprafețelor, despre care se spune că ar fi înglobate pe undeva prin Moscheea de Alabastru. Dar, mă întreb dacă peste vreo 5000 de ani, cineva va încadra barajul de la Bicaz (sau mai bine Hoower Dam) în lista minunilor lumii, să zicem, „intermediare”.


Despre Farul din Alexandria pot spune că, în aceiași deplasare de 2 săptămâni menționată anterior, am ajuns într-un vârf de peninsulă, unde ni s-a spus „aici a fost una din minunile lumii”. Și la excursia din 2008 explicația a fost aceiași, dar acolo nu era nici o urmă a unui far, ci un masiv fort arab, construit prin secolul XV, cunoscut sub numele Qait Bay. Deși ultima construită din minunile lumii, cândva prin secolul III (280 – 247) înainte de Hristos, farul a avut o viață de circa 1600 ani. A fost distrus de o serie de cutremure dintre 956 și 1323 și înlocuit aproape imediat, în 1480, de fortul arab, in care au fost înglobate resturi ale farului. Înălțimea a fost undeva între 120 și 137 m. Se pare că există descrieri scrise destul de detaliate din perioada arabă când farul încă exista, dar chiar pe două monede diferite din aceiași perioadă apar două imagini diferite. Oricum, ca dimensiuni de construcție este departe de piramida lui Cheops, așa că îmi este greu să mă pronunț de ce a fost inclus în lista minunilor. Este drept că farul din zona abatorului din Constanța are numai 60 m înălțime, dar nu asta îl împiedică de a intra vreodată într-o listă de minuni.


Următoarea întâlnire cu minunile a fost mulți ani mai târziu, în septembrie 2007, cu ocazia unui circuit al Greciei continentale. Între obiectivele acestei excursii a fost și ”Olimpia Antică”, locul unde si astăzi se aprinde flacăra ce luminează jocurile olimpice. Undeva pe latura sudică a amplasamentului este locul unde a fost Templul lui Zeus. Acolo ar fi trebuit să fie Statuia lui Zeus. Astăzi mai este numai o movilă din dale de piatră și nenumărate fragmente de coloane. Niște trepte, nu îmi dau seama dacă sunt originale, conduc către mijlocul movilei. Undeva într-un colț este o coloană refăcută, dar care nu pare a se încadra în tipul celor în ruină. Bineînțeles, nici urmă de statuie. Realizarea templului și a statuii sunt atribuite sculptorului grec Phidias, prin anul 450 înainte de Hristos. Se pare că înălțimea statuii a fost de circa 12 m și a fost realizată din fildeș (corpul) și aur (părul, barba, îmbrăcămintea). Pe mâna dreaptă a zeului era o mică statuie a zeiței Nike, zeița victoriei. Surse ale D-lui Hillman spun că prin anul 400 după Hristos statuia a fost mutată la Constantinopol (Istanbulul de azi), iar noua locație a ars în anul 462. Statuia a dispărut pentru totdeauna. Întrucât nu am văzut mai mimic legat de această minune, nu mă pot pronunța.


Ultimele trei amplasamente le-am văzut într-o singură excursie, și trebuie să recunosc că am ales-o special în acest scop. A fost un circuit cu sejur la Marmaris din septembrie 2009. La două dintre ele am oprit în drum spre Marmaris. Prima oprire a fost la Templul zeiței Artemis de lângă Efes. Din nou am o amintire din copilărie, când îl cunoșteam sub numele de „Templul zeiței Diana”. Dar, având în vedere influențele grecești, Artemis este numele corect. Acesta este amplasat la limita vestică a orașului Selçuk, pe o suprafață pe care o estimez la dimensiunile unui teren de fotbal. Acesta este cu câțiva metrii sub nivelul terenului din jur, ceea ce îmi confirmă faptul că în decursul timpului, în unele puncte de pe pământ, cota terenului crește. Deși cu resturi ceramice din epoca bronzului găsite în zonă, prima variantă a templului datează din a doua jumătate a secolului al VIII-lea înainte de Hristos. Acesta a fost distrus de inundații circa un secol mai târziu. Au mai urmat apoi și alte inundații ce au condus la depuneri de circa 2.4 m peste construcția inițială. Totuși, pe locul considerat sacru, se construiește un nou templu prin anul 550 înainte de Hristos, mai mare și mai impunător decât primul. Dar și acesta este distrus în anul 356 înainte de Hristos, de un incendiator cu numele Herostratus, ce pare-se a vrut să intre astfel în istorie. Coincidența a făcut ca exact în acel moment să se nască Alexandru cel Mare, și se zice că Artemis a fost ocupată cu această naștere și nu a putut să-și apere templul. Peste ani, impresionat de această poveste, Alexandru vrea să finanțeze refacerea templului, dar este refuzat de localnici. Refacerea începe în 323 înainte de Hristos, imediat după moartea lui Alexandru și durează mai mulți ani. Ceea ce rezultă va fi un templu impunător, de 137 m lungime, 69 m lățime și 18 m înălțime, având peste 127 coloane. Acesta a fost considerat una din minunile lumii antice. Templul a rezistat circa 600 de ani, căzând treptat în dizgrație, pe măsură ce creștinismul căpăta amploare. Templul a fost distrus complet în anul 268, în timpul unei invazii a goților. Ulterior ruinele sale au constituit sursă de materiale de construcție pentru lucrările din zonă, astfel că azi mai există o singură coloană, refăcută cu mult beton vizibil, din bucăți ce nu se leagă, probabil de niște afoni în domeniul arheologiei. În rest, suprafața este acoperită de câteva bălți, pe care mai multe rațe se simt ca acasă. De altfel, zona pare ca și părăsită, în afara vânzătorilor ambulanți din parcare, nu am remarcat ceva oficialități. Concluzia mea, dezamăgitor.

Ziua următoare a excursiei a însemnat bifarea unui alt amplasament de minune a lumii antice. Este vorba de Mausoleul din Halicarnas, mormântul lui Mausol, un rege de mâna a doua din secolul IV înainte de Hristos, de la marginea imperiului persan. Acesta, căsătorit cu sora sa, moare într-o oarecare bătălie în anul 353. Extrem de îndurerată, sora/soția văduvă decide să-i construiască un mormânt impresionant, și apelează la o întreacă seria de sculptori și arhitecți ai vremii. Rezultă o construcție impresionantă, pare-se un fel de templu cu 3 nivele, de circa 45 m înălțime. Ceea ce este de remarcat este bogăția de sculpturi de pe fațade, care îl va include între minunile lumii antice. La finalizarea construcției, după trei ani, moare și Regina Artemisa a II-a, care este înmormântată lângă iubitul său soț/frate. Mausoleul rezistă ocupației lui Alexandru cel Mare precum și mai multor atacuri ale piraților. Nu sunt date certe privind dispariția construcției, dar se presupune a fi fost distrus de un cutremur în 1402. Astăzi mausoleul, amplasat în mijlocul orașului Bodrun, este în totalitate în ruină. Practic este a fi o curte între mai multe imobile pe o stradă din oraș, unde într-o groapă de circa 50 x 35 m, cu o adâncime de circa 3 m, par a fi „aruncate cu furca” o mulțime de resturi de coloane și blocuri de marmură. Pe o latură a curții este o galerie – muzeu cu câteva desene ce vor să reproducă imaginea mausoleului, câteva exponate ce puteau fi și în curte, precum și câteva explicații și date istorice. Între acestea îmi rămâne în minte o mențiune, confirmată de proprii mei ochi câțiva ani mai târziu, cum că cele mai importante piese rămase sunt la British Museum, unde îi este dedicată o sală întreagă. Când am vizitat acest muzeu, după numai câteva luni, am văzut aici nu numai nenumărate fresce ce decorau pereții mausoleului, ci și unul din caii cvadrigei ce împodobeau vârful construcției, precum și statuile celor doi soți. Mi s-a confirmat astfel că amplasamentul din Turcia a rămas un fel de „ruda săracă”, păstrând numai ce nu mai avea loc în alte muzee. Concluzia personală, păcat. Ar mai fi de menționat un aspect, care probabil nu încurajează autoritățile locale să dea amplasamentului o importanță mai mare, sau chiar să revendice piese ale monumentului aflate în prezent în alte state. Obiectivul era trecut clar în programul excursiei, dar la rubrica „opționale”. Din cei circa 35 de excursioniști participanți la circuit, numai fiica mea și cu mine ne-am manifestat, cu insistență, dorința de a-l vizita. Fapt pentru care am primit în acest scop numai 20 de minute, timp în care autocarul ne-a așteptat în fața porții. Încă un gust amar, de data asta generat de compatrioții noștri. Și tot timpul cât am fost înăuntru, am fost singurii vizitatori.


Ultimei minuni ale lumii antice, Colosul din Rodos, i-a venit rândul în una din zilele sejurului din Marmaris, când a fosta posibilă o excursie opțională în insula din apropiere. După coborârea din catamaranul de serviciu și o scurtă plimbare în lungul zidului cetății cavalerilor ioaniți, ajungem aproape imediat în Portul Mandraki, a cărui intrare este delimitată de două diguri, fiecare având pe capăt câte un pilon cu statuia unui cerb în vârf. Pe locul acestora se pare a fi fost picioarele colosului, astfel ca vasele ce intrau sau ieșeau din port să treacă printre picioare. Nimic nu dovedește aceasta. Teorii mai recente susțin că o asemenea construcție era imposibilă cu tehnologia vremii, în plus ar fi blocat accesul în port pe perioada ridicării ei, și că de fapt statuia era amplasată în altă parte în port, cu ambele picioare pe același mal, sau chiar în interiorul insulei, în Acropole din Rodos. Reprezentându-l pe zeul local Helios, construcția statuii a început în 292 înainte de Hristos, pentru a celebra victoria din anul 304, cu ajutorul flotei trimisă de Ptolomeu I-ul al Egiptului, asupra trupelor cipriote ce asediau insula. Se pare că statuia ar fi avut circa 30 m înălțime, executată din bronz, cu resursele financiare obținute din prada de război. Statuia nu a rezistat decât ceva peste 50 de ani, fiind distrusă de un cutremur în 226 înainte de Hristos. Resturile au rămas pe loc circa 800 de ani, dând ocazia multor istorici să scrie despre ele, până în anul 653, când arabii cuceresc insula, topesc statuia și o vând unor negustori evrei. Se spune că au fost necesare peste 600 de cămile pentru a transporta metalul obținut. Cu atâtea variante privind amplasarea statuii și nici o dovadă a existenței ei, nu mă pot pronunța asupra acestei minuni.

Pe ansamblu, din cele 7 minuni ale lumii antice, pentru noi, numai una își poate justifica renumele. Despre celelalte sunt numai povești, ipoteze, variante de forme, dimensiuni și amplasamente. Nimic sigur, nici o dovadă. Dar oare ne dă dreptul asta să ne îndoim de existența lor? Putem să ne îndoim oare de calitățile acestora care i-au făcut pe antici să le considere minuni ale lumii? Probabil că fiecare își are punctul său de vedere.

Dl. Hillman merge mai departe și propune o altă listă de 7 minuni dar pe care le datează în prezent. Aici nu sunt în totalitate de acord cu el pentru că nu toate sunt făcute de mâna omului, și pare cel puțin ciudat să consideri migrația unor animale, fie ea și în masă, drept o minune a lumii. Dar despre astea aproape sigur că nu voi avea vreodată să fac comentarii, pentru că nu cred că voi mai avea posibilitatea să le văd pe toate.

joi, 30 mai 2019

 Introducere- cele 7 minuni ale lumii



Cele șapte minuni ale lumii antice este o listă ce conține șapte edificii din Antichitate. Lista era în principal un ghid turistic pentru călătorii din lumea antică ce voiau să vadă cele mai cunoscute destinații din acea perioadă.

Istorie
Cea mai veche versiune cunoscută a listei îi aparține lui Antipater din Sidon și a fost elaborată în secolul al II-lea î.Hr.; se pare că se bazează pe ghidurile populare printre călătorii eleni și cuprinde doar clădiri din jurul Mării Mediterane, unde siguranța călătoriilor era oarecum asigurată. Cele șapte minuni erau considerate minuni deoarece erau printre cele mai populare destinații; încă din 1600 î.Hr. turiștii au zgâriat inscripții pe monumentele din Valea Regilor în Egipt (în acea perioadă Sfinxul avea deja o mie de ani). Toate minunile erau construcții antropice; destinațiile naturale nu erau incluse, nefiind populare.

Cele șapte minuni ale lumii antice

Cele șapte minuni sunt (în ordine cronologică):
  1. Marea Piramidă din Gizeh 2550 î.Hr. egiptenii - -
  2. Grădinile suspendate ale Semiramidei 600 î.Hr. babilonienii după secolul I î.Hr. cutremur
  3. Templul zeiței Artemis din Efes 550 î.Hr. lidienii, grecii 356 î.Hr. incendiu
  4. Statuia lui Zeus din Olympia 435 î.Hr. grecii secolele V-VI d-Hr. incendiu
  5. Mausoleul din Halicarnas 351 î.Hr. carienii, grecii înainte de 1494 d.Hr. cutremur
  6. Colosul din Rhodos 292-280 î.Hr. Grecia elenistică 224 î.Hr. cutremur
  7. Farul din Alexandria secolul al III-lea î.Hr. Egiptul elenistic 1303-1480 d.Hr. cutremur



În lista inițială a lui Antipater, Farul din Alexandria era înlocuit cu Zidurile Babilonului. Lista de mai sus a fost folosită începând cu secolul al VI-lea d.H. Dintre aceste minuni, singura care s-a păstrat este Marea Piramidă din Giza. Existența Grădinilor suspendate nu a fost încă dovedită 100%. Înregistrările istorice indică faptul că celelalte cinci minuni au fost distruse prin dezastre naturale. Templul zeiței Artemis din Efes și Statuia lui Zeus din Olympia au fost distruse de incendii, iar Farul din Alexandria, Colosul din Rodos și Mausoleul din Halicarnas au fost distruse de cutremure.

În stabilirea celor șapte minuni ale lumii antice, grecii au avut un rol important. Istoricul Herodot, călătorind în Egipt in anul 450 î.Hr. spunea că: “Nicăieri în lume nu se pot vedea atâtea lucruri de o mareție atât de greu de definit”. El exemplifica aceasta afirmație cu două mari construcții egiptene apreciind că, sunt chiar superioare piramidelor: Lacul artificial Moeris și Labirintul de la Fayum. Acesta fusese construit de faraonul Amenemhet III (1842-1798 î.Hr.) și este de fapt un templu funerar cu două niveluri și 3000 de camere, coridoare, coloane și intrări secrete.

Tot Herodot i-a informat pe greci despre giganticele ziduri ale Babilonului, groase de 27 metri. Deși se cunoșteau aceste relatări, cele două mari construcții nu au fost considerate minuni ale lumii antice, menționându-se patru monumente grecești: Templul zeiței Artemis din Efes, Mausoleul din Halicarnas, Colosul din Rodos și Farul din Alexandria, la care s-au mai adăugat Marea Piramidă din Giza și Grădinile suspendate ale Semiramidei din Babilon.

Nu a fost menționat nici Zidul Chinezesc, care în timpul împaratului Qin Huangdi (259-240 î.Hr.) avea o lungime, peste munți și văi, de aproape 4000 km, iar în primele secole ale erei noastre de peste 6000 km.
 Cele 7 minuni ale lumii

Imagini pentru minunile lumii antice


joi, 23 mai 2019


1. Templul zeiței Artemis din Efes

 

Templul Artemisei din Efes (în greacă: Artemision, lat. Artemisium), cunoscut și ca „Templul Dianei”, a fost un edificiu antic grec construit pentru zeița Artemis. Templul a fost ridicat în anul 550 î.Hr. în Efes, oraș aflat atunci pe teritoriul imperiului babilonian. Templul zeiței Artemis din Efes se află la 50 km la sud de orașul Izmir, Turcia. Din templul original, considerat una din cele șapte minuni ale lumii nu au rămas decât puține relicve.



Descrierea templului

Templul a fost construit timp de 120 ani, după planurile concepute de către Chersiphron și fiul său, Metagenes. Clădirea a fost construită de 51m lățime și de 105 m lungime. 127 de coloane de 18 m înălțime susțineau acoperișul. În interiorul templului se afla statuia de 2 m a zeiței Artemis, acoperită cu aur și argint.
Philon din Alexandria|Philon a spus despre clădire: "Am văzut zidurile din Babilon, am văzut grădinile din Semiramis, am văzut statuia lui Zeus din Olimp, Colosul din Rodos, piramidele. Dar când am văzut templul din Efes, celelalte minuni au dispărut ca în ceață."
La 21 iulie 356 î.Hr., templul a ars într-un incendiu; se spune că un om numit Herostratus a aprins focul și că și el a murit în foc. Istoria acestui om este una din cea mai dramatică și plină învățăminte din antichitate. El nu se deosebea prin nimic de semenii săi, însă, în dorința ca numele său să fie păstrat în conștiința oamenilor și în istorie a comis acest act criminal. De aici a luat naștere expresia „Slavă lui Herostrat”. Legenda spune că în noaptea în care templul a ars, s-a născut Alexandru cel Mare, iar Artemis a fost prea ocupată cu nașterea lui și nu a avut grijă de templu.
Alexandru a oferit oamenilor din Efes bani pentru a reconstrui templul, dar aceștia nu au acceptat. Construcția noului templu a început în anul 323 î.Hr, din banii efesenilor și a continuat timp de mai mulți ani. Acest templu era mult mai mare decât precedentul: 69 m lățime, 137 m lungime, dar numărul de coloane și înălțimea lor a rămas aceiași. Cultul zeiței Artemis era unul extrem de viu de aceea orașul a beneficiat de fonduri pentru a construit un mare templu.
În scrierile sale, istoricul Pausanias menționa faptul că în templul de la Efes exista o mare statuie a zeiței Artemis, dar existau și altele precum o veche statuie a zeiței Nyx realizată de către sculptorul Rhoecus în secolul al VI î.Hr. De asemenea sunt descrise coloanele acoperite cu aur și argint dar și picturile ce le reprezentau pe Amazoana, considerate a fii fondatoarele Efesului.
Templul este menționat și în scrierile creștinismului timpuriu, inclusiv în Noul Testament. Conform Faptelor Apostolilor, apariția primilor misionari creștini în Efes a cauzat o mare tulburare și revoltă în rândul cetățenilor.
În anul 162 d.Hr, în vremea împăratului roman Marc Aureliu, a fost dat un edict în urma căruia se recunoștea importanța festivalului religios anual dedicat lui Artemis de la Efes și se lungea perioada sa de la câteva zile la o lună. Zeița Artemis din Efes, în calitate de Mare Zeiță a fost în cele din urmă identificată cu Cybele. În anul 268, templul a fost avariat în urma raidurilor goților când aceștia au atacat Efesul și au incendiat mare parte din el. Istoria ulterioară a templului este destul de neclară, este posibil să fi fost renovat, dar a intrat în declin după incendiul din 268 care l-a distrus în mare parte și după indiferența împăraților și a cetățenilor cauzată de declinul cultelor Păgânism și de creștinarea imperiului. Se știe că multe dintre coloanele vechiului templu au fost transportate la Constantinopol pentru construirea catedralei Hagia Sofia sau Sfintei Sofia.
După săpăturile arheologice din secolul al XIX-lea, respectiv secolul XX, multe dintre comorile vechiului templu printre care statui, vase și basoreliefuri au fost transportate la British Museum din Londra și la Muzeul de Arheologie din Efes. În prezent vechiul site al templului atrage în continuare mii de vizitatori anual datorită importanței sale majore.


2. Statuia lui Zeus din Olympia



Statuia lui Zeus este una dintre cele șapte minuni ale lumii antice, sculptată după tehnica criselefantină, în fildeș ornată cu aur și având o structură internă din lemn. Statuia, cu o înălțime estimată la aproximativ 13 m, a fost realizată de către sculptorul Phidias în preajma anului 435 î.Hr. în orașul Olympia din Grecia. Pentru adăpostirea statuii a fost construit un templu.


Se crede că în anul 394 d.Hr. statuia a fost transportată la Constantinopol, unde avea să fie distrusă de un incendiu în anul 475.

În 1958 a fost descoperit la Olympia și atelierul lui Phidias unde s-a lucrat la realizarea statuii și au putut fi identificate câteva din tehnicile de lucru (ulterior atelierul a fost transformat într-o bazilică creștină, în prezent ruinată).




Templul lui Zeus din Olympia
După victoria decisivă a grecilor, conduși de Temistocle, asupra perșilor, în bătălia navală de la Salamina (480 î.Hr.), s-a hotărât să fie construit la Olympia un templu consacrat lui Zeus, care să fie cel mai mare și mai bogat din Altis. El a fost construit de arhitectul Libon originar din Elida (Peloponez) și a fost terminat în anul 457 î.Hr. Templul a fost realizat în ordinul "doric peripter hexastil", cu șase coloane în fațada principală și câte treisprezece coloane pe fațadele laterale, cu dimensiuni de 67,12 m lungime, 27,68 m lățime și 20,25 m înălțime totală, până la partea superioară a frontonului (conform descrierii istoricului Pausanias). Templul era acoperit cu plăci de marmură de Naxos, iar frontonul de est, în loc de acrotera (mic piedestal servind ca suport statuilor, vaselor și altor ornamente), purta o Victorie aurită. Decorația sculpturală a celor două frontoane, executate se pare de Paeonios și Alcamenes, a făcut faima acestui templu. Interiorul era împărțit în trei zone: de la intrare până la a doua coloană era un spațiu liber, urma un spațiu închis până la cincea coloană, cu o balustradă de marmoră; de la a cincea coloană până la peretele de vest, era așezată statuia lui Zeus pe un soclu din marmură albastră de Eleusis.
Statuia lui Zeus - Descriere
Din măreața statuie ridicată lui Zeus la Olympia nu a rămas decât soclul. Aspectul ei ar fi rămas necunoscut, dacă Pausanias nu ne-ar fi lăsat bogata și amănunțita sa descriere.

Autorul acestei opere, Phidias, era atenian, prieten și sfătuitor al lui Pericle. Era deja cunoscut, după ce realizase cu puțin timp înainte statuia reprezentând pe Athena Parthenos din templul Parthenon de pe colina Acropolis din Atena. În mod asemănător, statuia lui Zeus a fost executată în tehnica chryselephantină, din lemn îmbrăcat în foi de aur și cu plăci de fildeș.
După cum spune Pausanias, sculptorul a lucrat la opera sa într-o clădire care se afla la vest de Altis și care era cunoscută și șase secole mai târziu sub numele de "atelierul lui Phidias". El a avut drept colaboratori, un pictor - fratele său, Panaenos - și un gravor, Colotes, originar din insula Paros. După ce statuia a fost complet gata în atelier, ea a fost demontată și transportată piesă cu piesă în templu, unde a fost remontată pe soclul de marmoră dinainte pregătit.
Statuia avea înălțimea de aprox. 13 m, iar soclul nu depășea 14 m, înfățișându-l pe Zeus așezat pe un tron cu un spătar înalt, bogat decorat. În mâna dreaptă ținea o Victorie, lucrată în fildeș și aur, capul era încununat cu ramuri de măslin. În mâna stângă, Zeus ținea un sceptru pe care stătea un vultur de aur. O mantie îi cădea de pe umeri peste torsul gol și-i acoperea picioarele. Părțile corpului neacoperite erau de fildeș, picioarele erau rezemate pe un taburet, susținut în cele patru colțuri de sfincși de aur.
Tronul era bogat decorat, policrom, cu abanos, bronz, fildeș, aur, pietre prețioase și picturi. Pausanias descrie în amănunt toate picturile care împodobeau tronul și care reprezentau lupte legendare, figuri de zei și chiar scene din jocurile olimpice. Astfel, sub sfincșii care susțineau brațele tronului erau basoreliefuri care-i înfățișau pe Apollo și pe Artemis omorând copiii Niobei, pe traverse erau reprezentate lupte ale lui Heracles și ale lui Tezeu cu amazoanele, pe soclu, Afrodita ieșea din spuma mării.
Expresia feței lui Zeus imprima privitorului o profundă emoție. Forța și în același timp seninătatea au impresionat pe toți cei care au privit statuia și a căror părere s-a păstrat ca mărturie scrisă.
În fața statuii exista un bazin care conținea uleiul necesar întreținerii, având în același timp și rolul unei enorme oglinzi în care se reflecta statuia.

Publicul nu se putea apropia de statuie, nici nu o putea vedea în fiecare zi. Antioh al IV-lea Epifanul (175 - 164 î.Ch.), regele Siriei elenistice, a oferit templului o draperie de purpură, care a fost montată în fața statuii și nu era îndepărtată decât la solemnități.

Lumina care pătrundea în templu și cea dată de flacăra parfumurilor care ardeau pe trepied de bronz, era suficientă pentru a îmbrățișa toată măreția statuii. Umbre și lumini jucau pe sandalele de aur, prin cutele mantiei bogat drapate, pe torsul palid de fildeș, pierzându-se pe fața calmă și fruntea senină, în ochii care concentrau toată viața statuii.



3. Mausoleul din Halicarnas


Mausoleul din Halicarnas (azi Bodrum, Turcia) a fost opera arhitecților Pytheos și Satyros și a sculptorilor Scopas și Timotheos. Mausoleul poartă numele guvernatorului local Mausol, care a fost guvernatorul (satrapul sau regele) provinciei elenistice Caria (377-353 î.Ch.) pentru care fusese destinat, ca mormânt-templu. . Acest monument arhitectural a fost considerat una dintre cele șapte minuni ale lumii antice.

Regiunea, importantă din punct de vedere strategic pentru navigația din Mediterana orientală, era adeseori teatrul unor conflicte militare. În anul 556 î.Ch., regele Persiei Cyrus al II-lea a cucerit această zonă, care îi oferea acces direct la mare. Imperiul său se întindea la est până la fluviul Indus, la nord până la țărmurile Mării Negre și la sud până la Oceanul Indian. Imperiul nu putea sa aibă un guvern centralizat, din cauza situației mijloacelor de transport și de comunicare din acea vreme. Regii perși puneau în locul lor un guvernator regional, numit satrap. Începând din anul 377 î.Ch., satrapul Mausol guverna Caria, regiunea de coastă, din sud-vestul Asiei Mici. Tatăl sau, satrapul Hekatominos, contribuise la înflorirea economică a portului Halicarnas. Mausol a continuat extinderea acestei capitale de provincie. De asemenea, s-a îngrijit să lase moștenire orașului un monument nepieritor, în amintirea tatălui său și a sa, pe locurile unde ei au funcționat ca guvernatori. Prieten al culturii elene, el i-a chemat pe arhitecții Satyros și Phytheos și pe sculptorii Scopas și Timotheos, toți din Grecia.


Ei  s-au deosebit de ceilalți concurenți prin proiectul lor, pe cât de neobișnuit, pe atât de impunător: nu au conceput un monument scund, tradițional in Grecia, ci o construcție foarte înaltă. Mausol nu a putut însă să vadă terminat mausoleul său. El a murit în anul 353 î.Ch. Văduva sa, Artemisa, care îi era și soră, a continuat lucrările începute, nu fără intenția de a ridica un monument și pentru ea însăși. De aceea, pe cvadriga ce urma să încoroneze monumentul s-au construit statuile cuplului princiar, Mausol și Artemisa. Artemisa nu a trăit destul de mult pentru a vedea opera terminată. A murit la doi ani după soțul și fratele ei. Arhitecții au continuat construcția până la sfârșit (335 î.Ch.), realizând un monument și pentru propria lor glorie, considerat mai târziu ca una din minunile lumii antice. Pe un soclu înalt, cu cinci trepte, cu dimensiunile de 39 m lungime și 33 m lățime, se gasea un suport lung de 33 m, lat de 27 m și înalt de 22 m. Pe acesta se înălța templul funerar propriu-zis, susținut de 39 de coloane, având 39 m fiecare (singura parte ce amintea arhitectura greaca tradițională). Imediat deasupra acoperișului se mai inălța o piramidă cu 24 de trepte, pe al cărei vârf trunchiat era așezată cvadriga. Cu o înălțime totală de 49 m, mausoleul ar fi putut echivala în zilele noastre cu o clădire cu 16 etaje. Mâna omului nu a distrus cel mai celebru monument funerar al antichității, al carui nume a devenit generic pentru toate marile morminte construite mai tarziu. Marii cuceritori, cum ar fi Alexandru cel Mare, care a cucerit orașul Halicarnas în anul 334 i.Ch., au cruțat monumentul și l-au tratat cu respect. De-abia in secolul al XII-lea d.Ch., un puternic cutremur a distrus monumentul, rezervându-i o soartă tristă, cea de carieră pentru construirea castelului fortificat Sf. Petru al Cruciaților Ioaniți (în sec. XVI).

Resturile Mausoleului din Halicarnas, aflate în partea de nord a orașului Bodrum (la cca 1 km de centru) sunt cuprinse într-un muzeu în aer liber, fiind accesibile publicului.
4. Colosul din Rhodos

Imagini pentru colosul din rodos
Colosul din Rhodos a fost o statuie imensă construită în antichitate pe insula Rhodos din Grecia, una din cele șapte minuni ale lumii antice. Statuia îl înfățișa pe zeul grec al Soarelui, Helios, și măsura între 32 și 36 de m. Construcția s-ar fi realizat în 12 ani și ar fi fost finalizată în anul 282 î.Hr. După unii, străjuia intrarea în portul din insulă. Conform cercetărilor mai noi, s-ar fi aflat aproximativ pe locul unde în prezent este intrarea în Castelul Templierilor. 




Rhodos devine în anul 408 î.Hr. capitala mai multor teritorii unite și un important port comercial. Se bazează pe un aliat (Ptolemeu I al Egiptului). Macedonenii încearcă să rupă acestă alianță, însă locuitorii din Rhodos sunt uniți și rezistă asediului. Colosul din Rhodos a fost construit în cinstea zeului soarelui, Helios, ca mulțumire pentru protecția locuitorilor în timpul asediului. Chares din Lindos, un sculptor de pe această insulă, a fost angajat pentru construcția statuii. Statuia ar fi străjuit intrarea în port timp de 56 de ani. Când soarele răsărea dimineața, se reflecta în suprafața de bronz și făcea ca figura zeului să strălucească. În 225 î.Hr., în urma unui cutremur, i s-a rupt un picior. După prăbușirea statuii, locuitorii din Rhodos au vrut să o reconstruiască, primind chiar o ofertă de la Ptolemeu al III-lea, însă un oracol le-a interzis. După ce arabii au cucerit insula în anul 653, statuia a fost vândută de către aceștia unui evreu din Siria, care a cărat-o pe 900 de cămile, după cum spune legenda.

Statuia era construită din bronz și întărită ulterior cu fier și piatră. Se spune că au fost folosite 15 tone de bronz și 9 tone de fier, însă calculele arată că aceste cantități au fost chiar mai mari. Avea o înălțime de 33 m și stătea pe un soclu înalt de 15 m. Teoria că acest colos stătea cu câte un picior pe fiecare mal al portului este doar o legendă, pentru că în nici o scriere nu se specifică acest lucru. Se crede că ea a inspirat sculptorul francez Auguste Bartholdi care a construit Statuia Libertății din New York.


5. Farul din Alexandria



Farul din Alexandria a fost construit în secolul al III-lea î.Hr. în Egipt pe insula Pharos de lângă orașul antic Alexandria (de la această insulă provine și cuvântul românesc „far”). La început farul a fost doar un simbol al portului, apoi a devenit indicator pentru marinari.

Farul avea o înălțime între 115 și 135 de metri. Antipater din Sidon l-a numit între cele șapte minuni ale lumii
Istorie
Țărmul Alexandriei era prea periculos pentru navele care treceau pe acolo, așa s-a născut ideea de a construi ceva care să indice drumul corect către port.
În anul 290 î.Hr. regele Egiptului Ptolemeu I Soter (în grecește: Ptolemaios I Soter) a început construcția farului, care a fost terminată după moartea lui de către fiul său, Ptolemeu al II-lea Philadelphus.
Farul a fost construit după concepția architectului Sostratus, (Σώστρατος Κνίδιος). Legenda spune că regele Ptolemeu i-ar fi interzis lui Sostratus să-și pune numele pe construcție, dar Sostratus a scris pe baza farului „Eu Sostratus, fiul lui Dexiphanes din Chinidai, ofer această operă Zeilor Navigatori și oamenilor care călătoresc pe mări”; în greacă veche:

ΣΟΣΤΡΑΤΟΣ ΔΕΞΙΦΑΝΟΥ ΚΝΙΔΙΟΣ ΘΕΟΙΣ ΣΩΤΕΡΣΙΝ ΥΠΕΡ ΤΩΝ ΠΛΩΙΖΟΜΕΝΩ




Descriere



A fost construit din blocuri uriașe de marmură albă și avea trei nivele separate. Baza farului avea o formă pătrată și era înaltă de 55.9 m. În mijloc secțiunea farului era de formă octogonală, era gol pe dinăuntru și avea o înălțime de 30 de metri. Din interior ieșeau flăcări care nu se stingeau niciodată, luminând atât noaptea cât și ziua și făcând vizibil drumul spre port. Partea de sus avea o formă de cerc și era înaltă de 7 metri. Se spunea că flacăra se vedea de la 50-60 km depărtare.

Deasupra farului era o statuie. Nu se știe sigur dacă era statuia lui Poseidon sau a lui Zeus.

joi, 16 mai 2019

 6. Grădinile suspendate ale Semiramidei


Imagini pentru gradinile suspendate ale semiramidei
Grădinile suspendate ale Semiramidei sau, mai corect, Grădinile suspendate din Babilon, au fost construite de regele Nabucodonosor al II-lea (605-562 î.Hr.) pentru una din soțiile sale, Amytis (Amuhea). Ele figurau în antichitate printre cele Șapte minuni ale lumii antice. După o veche legendă, răspândită în special de scriitorii greci, ar avea o origine mult anterioară: ele ar fi fost construite de regele Ninus întemeietorul orașelor Ninive și Babilon, pentru soția sa Semiramida (Semiramis). După informațiile istoricului Diodor din Sicilia, uriașele grădini ocupau o suprafață de 15000 m² și se ridicau în patru terase până la 77 metri înălțime. Pe terase erau plantați arbori din mai multe specii, unii dintre ei fiind înalți de 24 metri. Erau udați de pompe cilindrice, al căror secret nu se cunoaște încă. Sub terase, sprijinite pe mai multe coloane, se găseau camere răcoroase pentru familia regală. După unele relatări, se pare că vestitele grădini au fost dărâmate de perși, în timpul ocupării Babilonului, tot atunci fiind dărâmat și Turnul Babel.
7. Marea Piramidă din Giza

Marea Piramidă din Giza (numită și piramida lui Kheops) este localizată pe Platoul Gizeh - orașul Gizeh, necropola anticului Memphis, actualmente parte a capitalei Cairo.
Aceasta este singura minune a lumii care nu necesită descrieri ale istoricilor din antichitate sau ale poeților. Este singura minune a lumii asupra căreia nu se fac speculații referitoare la formă, mărime și prezentare. Este cea mai veche și totuși singura care a supraviețuit timpului. Contrar părerii generale, numai Marea Piramidă a lui Kheops, nu toate cele trei Mari Piramide, se află pe lista celor șapte minuni ale lumii antice.
Marea Piramidă din Gizeh a fost cea mai înaltă construcție din lume mai mult de 43 de secole, până în secolul al XIX-lea în 1889 când a fost construit Turnul Eiffel. Avea, la început, 146 m (azi 138 m) înălțime, latura de 227 m și cuprinde 2.521.000 m cubi de piatră. Fețele piramidei erau placate cu plăci șlefuite din calcar. A fost construită de faraonul Khufu din a IV-a Dinastie, în jurul anului 2560 î.Hr. pentru a servi drept mormânt acestuia.
Tradiția construirii de piramide a început în Egiptul antic ca o sofisticare a ideii de „mastaba” (platformă) ce acoperea mormântul regal. Mai târziu, au fost folosite mai multe „mastaba”, fapt dovedit de primele piramide, cum este Piramida în Trepte a Regelui Zoser (Djoser), construită de faimosul arhitect egiptean,Potrivit lui Herodot, construcția ei ar fi durat peste douăzeci de ani și la ea ar fi lucrat 100.000 de oameni. Întâi a fost pregătit locul de amplasare și au fost transportate blocurile de piatră. Atunci era folosit un proiect pentru exteriorul piramidei, o șlefuire ce a dispărut de-a lungul timpului. Deși încă nu se știe exact cum au fost așezate blocurile de piatră, au existat mai multe teorii: una din aceste teorii se referă la construirea unei rampe drepte sau în spirală, ce era înălțată pe măsură ce se ridica piramida. Această rampă, îmbrăcată cu noroi și apă, ușura transportarea blocurilor împinse (sau trase) la locul lor. O altă teorie sugerează că blocurile de piatră erau puse la locul lor folosind pârghii lungi.
Când au cucerit Egiptul, în anul 641 e.n., arabii au găsit piramida intactă și după ce au deschis-o, căutând comoara lui Keops, sarcofagul era gol.
De-a lungul istoriei, piramidele de la Gizeh au stimulat imaginația oamenilor, aceștia numindu-le "Grânarele lui Iosef" sau "Munții Faraonului". Când Napoleon a invadat Egiptul în 1798 mândria resimțită de el atunci a fost exprimată în faimosul citat: Soldats! Du haute de ces Pyramides, 40 siècles nous contemplent („Soldați! 40 de secole ne privesc din vârful piramidei”).
În ultimii ani s-au mai descoperit încă trei sau patru camere, în apropiere de camera funerară, într-una fiind corabia regală, iar celelalte sunt în curs de explorare, dezvăluind poate ultimele secrete ale Marii Piramide: tezaurul și mumia faraonului.
Astăzi, Marea Piramidă este inclusă, împreună cu celelalte piramide și cu Sfinxul, în regiunea turistică a Platoului Gizeh. De asemenea, în zona aceasta se află muzeul ce găzduiește misterioasa Barcă Solară, descoperită abia în 1954, lângă partea de sud a piramidei. Această barcă se presupune că a purtat corpul lui Khufu în ultima sa călătorie, înainte de a fi înmormântat în piramidă. Se poate de asemenea să fi servit și ca mijloc de transport în viața de apoi, conform credințelor antice egiptene.